Reflectii critice cu privire la ecofeminism si tematica „naturalizarii”

Alexandra Ana

„Adica ce valoare morala ar mai avea biocentrismul daca el ar consta in predispozitiile noastre spre mila, compasiune, iubire, simpatie?” [Miroiu, 2002, 214].

Biosfera reprezinta un puzzle dinamic si generator. Fiecare piesa a acestui puzzle are o esenta particulara, specifica. Atat piesele acestui puzzle cat si esenta fiecarei piese a acestuia reprezinta elemente dinamice ce se afla intr-o regenerare continua interconectata si care impreuna genereaza imagini noi ale acestui puzzle numit biosfera. Astfel, niciunul din elementele acestui puzzle nu are o importanta mai mare sau mai mica si nici importanta acestor elemente nu este de valoare egala, deoarece aceste elemente au importanta nu doar prin ele insele ci tocmai prin interconexiunile generatoare ce formeaza ecosistemul in cadrul caruia existam.

O inecuatie cu privire la feminism ar putea fi redata ca F<B (F=femei; B=Barbati).

O inecuatie cu privire la ecologism ar putea fi redata ca N<O (N=natura; N= A (animale, vietati in sens general) + P (plante, incluzand totalitatea organismelor vegetale); O=oameni; O=F+B).

O inecuatie cu privire la ecofeminism ar putea fi redata ca N<F<B. O rescriere a inecuatiei ar fi P<A<F<B. Cu timpul, s-a ajuns la concluzia ca s-ar putea pune semnul mai mic sau egal intre termenii acestei ecuatii, dar numai in conditiile in care atribuim valori specifice fiecarui element.

O definitie matematica a inecuatiei spune ca aceasta reprezinta o inegalitate între două expresii algebrice, care este valabilă numai pentru anumite valori date variabilelor. Atunci, acordarea unor valori variabilelor este absolut necesara? Valorile in general pot justifica existenta ierarhiilor si inegalitatilor sau doar anumite valori particulare o fac? Exista o valoare universala care face ca aceste inegalitati sa devina egalitati?

Daca ne gândim la oprimarea femeilor de catre barbati, ne amintim ca ratiunea pana nu demult era considerata o caracteristica umana care determina superioritatea acestei specii, dar de care nu beneficiau toti membrii acesteia, ci doar barbatii albi, trecuti de o anumita varsta. Justificarea lipsei de ratiune sau a unei ratiuni „mai scazute” a femeilor se realiza prin asocierea/apropierea femeilor de natura, natura care este irationala. Astfel, societatile au experimentat un grad ridicat de excludere utilizand acest criteriu de analiza a superioritatii morale.

Trecand la urmatorul criteriu de analiza, si anume suferinta, se poate observa cum in categoria celor care sufera putem include atat oamenii, femei si barbati, cat si animale. Mergand si mai departe la ultimul criteriu analizat in acest context si anume viata, s realizeaza o extindere a categoriei ce devine mult mai cuprinzatoare si care include oameni, animale, plante. Din punctul meu de vedere, aceasta sferă nu e tocmai inclusivă nici la acest nivel.

Oricum, in cadrul acestor inecuatii, indiferent care ar fi criteriul luat spre analiza si cat de mult s-ar largi astfel sfera de incluziune, se observa pozitionarea femeii intre natura si cultura, cu o valoare mai mare decat a naturii (macar pentru faptul ca sunt mame ale celor care produc cultura), dar mai mica decat a culturii (fiind „mai putin” rationale decat barbatii). In acest context, femeile au un rol de importanta medie? Sau femeile sunt cele care tin balanta in echilibru? Sau pozitionarea lor intermediara face ca statusul acestora sa fie si mai ambiguu?

Naturalizarea femeilor si feminizarea naturii reprezinta modalitatea prin care femeile si natura devin obiect de circulatie strategica pentru barbati; indiferent daca au capatat sau nu la un moment dat statutul de subiecti, natura si femeile au fost intotdeauna depozitare ale valorii date de caracteristica lor de obiecte generatoare ale plus-valorii barbatilor. Natura, prin lipsa de ratiune, e cea care legitimeaza subordonarea femeii de catre barbati, deoarece apropierea de natura inseamna mai putina rationalitate (Natura= - Ratiune; Femeia= 0 Ratiune; Barbatul= + Ratiune). Subordonarea naturii este legitimata si ea la randul sau tot prin lipsa de ratiune; oamenii au ratiune, deci sunt o forma mai complexa de dezvoltare, iar aceasta plus valoare e cea care conferea legitimitatea subordonarii. In acest context statutul de obiect sau de subiect este dat de existenta sau absenta, masura mai mica sau mai mare in care se regaseste ratiunea in cazul oamenilor sau naturii, cu diferentele de rigoare din cadrul fiecarei specii bineinteles.

Criteriul mult mai cuprinzator, viata, aduce in discutie modelul propuse de Paul Taylor, care considera fiintele vii ca fiind „centre teleologice ale vietii” [Miroiu, 2002, 212], fiecare fiinta avand o valoare intrinseca si fiind demna de respect. In cadrul modelului taylorian, respectul pentru natura (a se intelege respectul pentru fiintele vii) este moral deoarece este universal si dezinteresat, fiind etic obligatoriu deoarece rezulta din datorie. Dar daca luand criteriul vietii natura devine scop in sine si e alaturata umanitatii ca scop in sine dar fara a include valori precum sensibilitatea, emotia, sufletul, nu e ca si cand sunt adoptate categoriile de gandire ale speciei dominante pentru a gandi dominatia naturii? Ca atunci cand o parte a femeilor au considerat necesare adoptarea caracteristicilor considerate masculine precum ratiunea, puterea, curajul pentru a gandi propria dominatie si pentru a fi accpetate in categoria dominantilor, reprezentata teoretic de oameni, in general, dar practic de barbatii albi?

Se poate observa o tendinta generala de a extinde sfera celor ce merita respect; initial, in virtutea demnitatii umane barbatilor albi, de o anumita varsta li s-au adugat persoanele de culoare, apoi femeile, copiii si s-a amestecat, dar categoriile de gandire, regulile de competitie, meritul de a fi respectat si de a respecta au ramas cele ale modelului dominant, androcentric. Dupa ce toti oamenii au devenit scop in sine – cel putin la nivel formal, teoretic, categoria a fost extinsa in virtutea criteriului suferintei si a capacitatii de a simti si au fost adaugate si animalele si s-a amestecat. Apoi, schimband criteriul de analiza si luand in considerare tot ceea ce este viu au fost incluse si plantele si iar s-a amestecat. Astfel, pe rand, ratiunea, suferinta, viata au devenit valori ce reprezinta sau au reprezentat intr-un anumit context numitorul comun in functie de care se putea decide cine sau ce merita respect.

Dar nu cumva interconexiunile si experientele generate de aceste interrelationari au o valoare in sine, iar participantii din cadrul acestui ecosistem merita a fi respectati tocmai in virtutea acestor retele dinamice si generatoare din care fac parte? Legaturile, relatiile si experientele au existat si inca mai exista; acestea au generat modele de dominare, subordonare, emancipare, empatie, suferinta, dorinte, interese, opinii, universalitati si particularitati, toate valabile intr-un anumit context. Deoarece aceste modele de relatii si relationare sunt valabile doar intr-un anumit context, valabile in sensul faptului ca sunt universalizate si capata legitimitate, nu cumva interconexiunile dinamice si generatoare sunt cele care sunt universale prin tocmai existenta lor si dobandesc o valoare in sine tocmai pentru ca sunt universale (pentru caexista) si particulare (pentrru ca sunt generatoare) in acelasi timp, indiferent de context?

Bibliografie:

Miroiu, Mihaela, Convenio, despre natura, femei si morala, Editura Polirom, Iasi, 2002